Inimioare. Ciocolată. Şi diabet.

Vă sună cunoscut? Mă rog, mai puţin partea cu diabetul (ar recunoaşte cineva că iubirea dăunează grav sănătăţii? Mai ales când e împănată cu bombonele roz, acadele multicolore, inimioare din ciocolată şi alte daruri mai puţin excesive dar exclusive, frumos aşezate în inima de satin roşu a unei cutiuţe în formă de… inimioară, da, aţi ghicit, diamonds are a girl best friends).

De sărbătoarea universală a iubirii – databilă ca atare încă din evul mediu, nu chiar aşa de demult ca fenomenul iubirii înseşi – se lipesc tot felul de alte sărbători, unele personale, altele sociale, dar cele mai multe nu sunt deloc cu inimioare, nici cu inele de logodnă, ci cu bănuţi. Mulţi. Mai mulţi decât cu orice alt prilej. Pentru că sfântul Valentin, de unde la început se martiriza de dragul lui Christos, acum vinde.

Cum a ajuns el în spatele tarabelor de tot felul? Fără prejudecăţi (sic), ca nişte creativi aflaţi în miezul procesului ce suntem, am făcut şi un mic research şi am constatat că vinovaţii sunt chiar agenţiile de advertising. Datorită advertisingului, ciocolata şi produsele similare au devenit sinonime cu sfântul Valentin american şi implicit cu starea de graţie numită îndrăgostire, dar nu şi cu diabetul, care e doar un efect colateral neplăcut şi prin asta incompatibil cu consumatorul de branduri.

Valentin a fost asociat prima oară cu dragostea romantică în cercurile lui Geoffrey Chaucer, când a început să se practice obiceiul de a face curte unei femei, în vederea căsătoriei. În Anglia secolului 18, sărbătoarea a căpătat statutul unei ocazii speciale în care îndrăgostiţii îşi exprimau sentimentele dăruind flori, daruri şi felicitări cunoscute ca valentines. Ulterior, Valentin a emigrat, în sânul familiilor anglicane, pe pământurile lumii noi, crescut în stil american şi dat relativ recent spre adopţie întregului mapamond afectat de magia globalizării.

Aşa se face că acum, sub umbrela acestui brand proliferează în stilul happy endingurilor hollywoodiene “key values” precum red versus blue, sweets for my sweet, forever and ever, endless love and peace to the world, acesta din urmă furat fără jenă din repertoriul promisiunilor de Crăciun. Prin extensie şi într-o euforie generală, de ziua îndrăgostiţilor lumea se îmbracă în sclipici, curcubee şi mode din care cei mai câştigaţi sunt industria alimentară, segmentul dulciuri, afacerile cu bijuterii, flori, baloane şi felicitări, organizatorii de petreceri şi nunţi, agenţiile de turism şi, doar aparent, îndrăgostiţii înşişi, regii lumii lor pentru o zi. Abia mai târziu, prin contaminare, ca un efect secundar îndepărtat, vine rândul industriei farmaceutice şi a avocaţilor de divorţuri, astfel că, într-un final, sfântul Valentin îşi arată adevărata faţă de patron al cauzelor pierdute şi al medicinei, uzurpându-i pe sfântul Anton şi pe Hipocrate de pe tronurile lor lipsite oricum de glorie.

Şi atunci, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, adică iubirii dreptul de fi celebrată, păstrându-ne totodată în limitele sfintei moderaţii menite să ne asigure sănătatea fizică şi mentală, dar şi speranţa într-o căsnicie şi viaţă îndelungată… ce facem de Valentine’s Day? Devenim sau nu consumatori de brand? Salivăm cot la cot cu liota de amoraşi, ne lăsăm duşi de valul produs? Petrecem cât pentru un an? Ne punem pirostriile pentru un an? Nu nu nu.

Ci ne îndreptăm, smeriţi (hahaha) spre propriile valori, poate mai păgâne, dar cu siguranţă autentice. Dăm ciocolata pe turtă dulce şi facem felicitări în sistem DIY (se numeşte broderie, traforaj, acuarelă…), cu câteva zile mai târziu, în stil tradiţional românesc.

Valentin e venetíc. Ia să dragobim un pic.