“Mi-e dor să mai merg la un ceai / la un ceai…”
De acord, dar să fie Saga. Noi asta bem şi ne place atât de mult, încât pentru fiecare sortiment inventăm o cutie.
Primele mărturii despre ceai au apărut sub forma unei legende datate cândva prin anii 2600 i. C.
Împăratul Shen Nung, din precauţie, bea numai apă fiartă fierbinte. Bucătarii trebuiau să fiarbă permanent apa, 24 ore din 24. Legenda spune că, într-o bună zi, împăratul a intrat în bucătărie să îşi bea apa, iar în acel moment un vânt puternic purtă în încăpere frunze şi crenguţe din grădină. Nu se ştie dacă veneau de pe lemnele de foc stivuite sub geamurile bucătăriei sau din tufişurile de ceai sălbatic ce creşteau în zonă. În orice caz, acestea căzură în vasul cu apa clocotită. În faţa bucătarilor stupefiaţi, împăratul se apropie de vasul în care apa începea să îşi schimbe culoarea şi în acelaşi timp emana o aromă necunoscută. Împaratul a pus bucătarii să guste, şi văzând că aceştia supravieţuiesc, a gustat el însuşi licoarea.
Pe parcurs, cultura ceaiului în China s-a integrat curentelor filosofice practicate: daoismul, confucianismul şi buddhismul.
Daoismul defineşte Dao ca o combinaţie de adevăr, bunătate sufletească şi frumuseţe cosmică, materia şi spiritul uman fiind inseparabile: materia este spirit şi spiritul este materie. Acest concept de calm şi inerţie i-a împins pe chinezi către ceai şi către dizolvarea trupului uman în univers, odată cu el.
Principiile confucianismului includ mila, devotamentul, ritualul, înţelepciunea, precum şi “calea aurită de mijloc”. Confucius a sugerat, la vremea sa, echilibrul şi armonia, iar următorii împăraţi chinezi şi fiecare familie care ajungea să conducă o parte din ţară au considerat utilă doctrina sa. Structura complexă a etichetei confucianiste a influenţat şi dezvoltat ceremonialul ceaiului.
Budismul presupune că viaţa umană este circumscrisă de căutare şi suferinţă, iar fiinţele umane trebuie să mediteze, înfruntând permanent tendinţa spre opacitate. Gustul amar al ceaiului s-a asortat, desigur, în mintea budiştilor, cu ideea de suferinţă, iar lichidul transparent, cu ideea de meditaţie şi clarviziune, de trezire interioară.
Prin 1560 d.C, în timp ce în Japonia şi China cultura ceaiului era deja destul de complexă, informaţiile despre noua băutură misterioasă abia începeau să pătrundă în Europa. Conducătorii de caravane menţionau câte ceva despre ceai, însă nu se ştia mai nimic despre modul de consum şi despre înfăţişarea acestuia. Primul european care a avut un contact cu ceaiul şi a scris despre acesta a fost, la momentul respectiv, portughezul Jasper de Cruz; cu flota sa avansată din punct de vedere tehnologic, Portugalia fiind prima ţară cu drept de comerţ cu China. În prima sa misiune comercială, Jasper de Cruz a avut privilegiul de a fi primul european degustător de ceai, după care lucrurile s-au accelerat considerabil.
Portughezii au dezvoltat o rută comercială prin care trimiteau ceaiul la Lisabona, de unde vasele olandeze îl transportau în Franţa, Olanda şi în ţările Baltice. Disponibil iniţial doar în farmacii, alături de condimente rare precum ghimbirul şi zahărul, în 1658 ceaiul a ajuns la Londra, iar din 1675 se putea deja găsi în magazinele alimentare din Olanda.
Când regele Carl II s-a căsătorit cu prinţesa portugheză Catarina Braganzscaia, noua regină a Angliei a adus cu sine o ladă de ceai chinezesc procurată prin contribuţia exploratorilor de la curte. La puţină vreme după aceea, ceaiul a devenit băutura curţii regale.
Ceea ce a urmat este previzibil. În 1717 s-a deschis în Londra prima casă a ceaiului. Spre deosebire de pub-uri, barurile de bere unde se adunau doar bărbaţi, ceainăria era dedicată inclusiv şi mai ales femeilor.
Până în 1760 servirea ceaiului a devenit pentru Anglia o tradiţie naţională, iar din 1874, când prim-ministrul a micşorat impozitul pe ceai de la 119% la 12,5%, această băutură minunată a devenit destul de accesibilă.
Până la începutul sec.XIX, ceaiul se bea pe parcursul întregii zile, mai ales seara, după cină, dar cultura engleză de servire a ceaiului s-a perfecţionat tot mai mult, căpătând o expresie vie de trăsătură naţională: aşa numitul 5 o’clock tea.
Câte ceva despre Saga
Când am început să lucrăm pentru ceaiurile Fares, inspiraţia a venit cu primul abur aromat din ceaşca de test. A fost un adevărat “trip” pe plantaţiile originare, în corăbiile cu mirodenii, prin saloanele reginei şi înapoi la masa de şedinţe a agenţiei, unde povestea începuse deja să capete contur de hartă veche şi literă decorată.
Majoritatea ne încadram în categoria coffee addict, dar cafetiera a căzut brusc într-un soi de dizgraţie. Nu de alta… dar arăta înfiorător de neapetisant faţă de cutiuţele noastre magice.
